Ziarul “CORIDOR” – FJŞC

Prefaţă
Au moldovenii o vorbă dulce atunci când se adâncesc
în pivniţă pentru a cinsti un pahar de vin la flacăra unei lumânări – „să fim oameni!”. Adică din cele mai vechi timpuri (de atunci de când vinul ne arăta drumul spre adevăr) moldoveanul nostru a făcut diferenţierea dintre om (ca fiinţă fizică) şi om (ca fiinţă gânditoare).
Avem acelaşi sânge…
Îmi place enorm de mult când, românul moldovean, Mihai Eminescu distinge lumea de oameni. Nu m-aş mira dacă distincţia aceasta a început s-o facă, tot, în beci la un pahar de vorbă cu bădia Ion Creangă.
Vinul – buba gospodăriei USM
După cum vedem Gospodăria de Stat din Moldova (GSM) duce lipsă de o adevărată pivniţă moldovenească,
atunci când vedem că suntem înconjuraţi de multă lume însetată chiorâş (27 000, după ultimul recensământ,
+ dascălii), însă nu ştiu de ce, tot mai puţini oameni.
Să fie de vină oare vinul oţetit (din cauza butoaielor vechi nespălate) în turmentarea membrilor şi lucrătorilor
Gospodăriei de Stat din Moldova (GSM)? Cred că da! Căci cum e gospodarul aşa e şi butoiul.
Filosofie vinicolă
Părerea mea e că mai bine să fii îmbătat cu vin bun, ca mai apoi să spui adevărul nejertfit, decât să-l bei pe cel oţetit la o masă cu „bravii gospodari” şi pe lângă toate să te autoîmbeţi spunând minciuni. Cu vinul terminăm…
uscăm paharul.
Învăţătură
Orice gospodărie agricolă, fermă – fie privată sau de stat are nevoie de buni gospodari (fermieri), lucrători,
terenuri arabile, păşuni şi clar că şi multe „capete” ce să poată paşte imaşul – ca parte componentă a Fermei. Însă atunci când avem o mulţime de „vietăţi” ce sunt hrănite degeaba, ele aduc un non-profit gospodăriei fermiere. O astfel de gospodărie mult timp nu trăieşte…
Trecem la treabă
De ce oare nepăsarea, ce bântuie în USM, i-a cucerit atât de mult pe o bună parte a acelora ce-şi fac parte. Acele persoane care, chipurile, ne „permit” să păşim pragul universităţii sunt acei mici proprietari „ce ne oferă carte ” spunându-le marilor proprietari „ce vor carte” un bine te-am admis! Împroprietărirea pe plan republican a avut avantajele şi dezavantajele ei plus o lege şi o manipulare, pe când aici în GSM împroprietărirea
a avut loc datorită carnetelor pline cu „perje uscate” rămase în urma eforturilor depuse încă în şcoală sau liceu. Culmea! N-avem nevoie nici de lege şi nici de manipulare, atunci când „perjele uscate” aduc un bun venit unei gospodării atât de mari, mai ales în sezonul de iarnă. Şi studenţii admişi la diferite facultăţi nu le e ruşine deloc să înceapă abecedarul cunoaşterii (sau mai bine zis încreţirea creierului) abia, aici, în “alma mater”.
Călăuză de la bătrâni
De ce să nu ne lucrăm pământul şi să ne creştem „capetele” în aşa mod ca la finele fiecărui an să avem o roadă bogată fără de concurenţă printre toate celelalte gospodării din regiune. Hai să punem baza pe calitate,
dar nu pe cantitate! N-aş vrea să mai văd aşa ceva, dar mi-e ruşine când observ că în unele cazuri în USM (GSM) – necunoaşterea este „pedepsită” cu admiterea la facultate.
P.S. Pardon, în niciun caz nu am generalizat.

Victor TANASII

Wazzap my men! Say hello from Journalism Faculty!
Deşi facultatea noastră este situată la etajul 4, noi vedem şi auzim totul ce se petrece la celelalte etaje. Iată că într-o zi, de „Sfântă Vinere”, am auzit nişte sunete de chitară în faţa Blocului Central. Eu, fiind pasionat de acest instrument, m-a intrigat ceea ce se petrecea acolo. Îndată ce am călcat pragul uşii Universităţii, parcă m-am trezit la un „rock show Party”, doar că lipsea scena, decorul, şase etaje de superboxe, 60.000 de fani, un baterist nebun şi 6 chitarişti. Excepţie a fost un tânăr cu o chitară care interpreta cântece în limba engleză. Spectatorii priveau şi ascultau entuziasmaţi şi îşi spuneau unul altuia: „Ia’ uite, a venit un american!”. Aceasta m-a intrigat şi mai mult, deoarece mie îmi place să comunic cu oameni mai ales din alte colţuri ale Pământului. L-am ascultat niţel şi apoi m-am apropiat. Într-adevăr, era un tânăr din statul american – Nashville, Tennessee. Se numea James Dickens. L-am întrebat dacă nu cumva este vreun strănepot al faimosului scriitor american Charles Dickens. Mi-a răspuns că nu ştie exact. Păcat… că nu ştii!… Nemaipomenit, dar se află pe teritoriul Moldovei din septembrie 2005, ceea ce nu m-a mirat că ştie limba română atât de bine (poate chiar mai bine decât un politician moldovean).
A absolvit Universitatea din North Carolina. Când l-am întrebat „What’ a hell are you doing here?” („ce faci aici?”) – el mi-a răspuns: „Nothing, just hanging out” – pur şi simplu se distrează. A ajuns aici în cadrul unui program religios, care m-a făcut să înţeleg multe… Cred că şi pe dvs… Având şansa să pun câteva întrebări unei persoane care s-a născut şi a trăit peste Ocean, m-am gândit să o fructific.
Prima întrebare era, evident, ca şi pentru un nou venit în ţara noastră: „La ce vârstă în SUA se permite să cumperi bere?”. Cu răspunsul acestei întrebări o să revenim mai târziu, acordând proritate impresiilor sale despre Moldova. „Moldova este o ţară frumoasă, cu multă verdeaţă. (sper că nu vorbea despre salată, ci de floră) Totuşi, oamenii sunt închişi, zâmbesc puţin (nu comentez zâmbetul american)”. Bunăoară, mi-a spus că în State la ospătărie lumea obişnuieşte să stea la coadă, dar aici „te-ntâlneşti cu situaţii de genul: dă-ti bă’ la o parti, cî ni-i foame!”.
La fel de curios i s-a părut că suntem o ţară bogată şi în câini. La început nu înţelegeam, se referea la conducerea statului?…ah, da „mulţi câini vagabonzi pe stradă”. Şi că veni vorba… l-am întrebat despre poliţiştii de „aici” şi de „acolo”. Este nedumerit de acţiunile acestor persoane publice, care-l sfidează: „Tak, shi kapustî ai?” – pe cănd în State oamenii legii te-ar pune „la răcoare” pentru o intenţie de a lua mită. El a argumentat că asta se datorează faptului că oamenii legii au salarii mari şi nu-şi permit o asemenea înjosire.
Următoarea întrebare a fost: „Cum ţi se par studenţii de aici?”. Răspunsul m-a trăsnit: „Sînt patzani ciotkie!”. Asta m-a pus pe gânduri şi mi-a dat o temă nouă de analizat, deoarece aceste cuvinte le-a auzit de la o persoană de aici, de printre noi, de lângă noi. Poate eşti tu! Dar poate celălalt care se îndreaptă spre tine!? Astfel, am ajuns la final. Şi, totuşi… la ce vârstă în SUA se permite să cumperi bere? Ia’ ghiciţi?

Sergiu DOSCA
(alias Serge Wood)

Când eram în anul I, cea mai populară întrebare era “Cum trebuie să fie un jurnalist?” Şi răspunsurile urmau, care mai de care: deştept, inteligent, multilateral dezvoltat, educat, informat, interesat, activ şi tot aşa mai departe. Definiţiile unui jurnalist bun diferă de la persoană la persoană, dar majoritatea lor conţin şi adjectivele “ingenios,
inventiv, creativ”.
Mă bucură foarte mult să văd că studenţii mai “tineri” decât mine, adică cei din anul I şi II, sunt mai activi – colaborează deja cu presa scrisă, cu posturi de radio sau TV. Mai mult decât atât, am văzut chiar că avem 2 ziare ale facultăţii! Bravo! Totuşi, cum se face că, după absolvire, prea puţini foşti studenţi
îşi găsesc un loc de muncădupă specialitatea aleasă? De multe ori, funcţia de reporter o ocupă un absolvent de la economie,juridică sau vreo facultate tehnică. De ce? Pentru că angajatorii preferă persoanele cu iniţiativă
şi idei, adică ingenioase şi creative, dar, în acelaşi timp, responsabile şi suficient de inteligente
pentru a face o treabă bună. Şi mă întorc la facultatea noastră, să clarific puţin lucrurile.
E bine că se face ce se face, dar am impresia că se poate mai mult. Ziare de facultate mai fac şi alţi studenţi, de la alte facultăţi, care nu prea au nimic în comun cu jurnalismul (de exemplu, la facultatea de ştiinţe politice, la medicină, la economie…). În plus, studenţii de la alte facultăţi sunt mai creativi şi mai inventivi, cu mai multă iniţiativă decât jurnaliştii. Cel mai simplu şi mai apropiat exemplu: economiştii care-s “sub noi”. Săptămâna trecută au lansat o cutiuţă poştală pentru 14 februarie, au desenat un tablouaş,
au atârnat inimioare. Şi tot organizează chestii de aşa gen şi cu alte ocazii. Noi, în schimb, nu facem nimic.Poate că suntem prea ocupaţi, sau poate că nu ne pasă. Iar peste un an-doi ne vom întreba de ce în locul nostru, în postul de reporter, a fost angajat un absolvent al altei facultăţi.

Irina TRIBUSEAN